Începeți cu o pauză. Dați play. Luați-vă 10 secunde gândul de la orice. Făcut? Acum, citiți-mă și gândiți-vă din nou la voi. E un fel de terapie. Doar că e la distanță.

Treaba asta cu trenurile a fost dintotdeauna un fel de hipnoză care nu mă lăsa în vreun fel să mă gândesc la lucrurile de pe agenda de zi. Dacă mergem pe teoria freudiană, era metoda mea improvizată prin care îmi răstălmăceam subconștientul. Funcționează ușor: strâns bagaj sau plecat doar cu geanta, cumpărat bilet și urcat în tren. De acolo, totul își ia singur mersul. Și trenul și gândurile.

E din ce în ce mai greu să te rupi de orice context și să pleci. La întâmplare, pentru tine, fără destinație. Dar e bine de făcut din când în când. Nu e timp, știu, dar timp e destul, doar că nu ți-l dedici mereu ție. Paradoxal, tocmai pentru tine nu îți faci timp și ne mirăm de ce comunicarea merge prost. Nu e nevoie mereu de un tren, nu e vorba nici măcar de plecare sau de o destinație. E vorba de un soi de liniște apocaliptică, dacă ăsta ar fi oximoronul potrivit. Problema e că, din ce în ce mai mult, de liniște se fuge. Cam asta e azi direcția de mers și se duce către lucrurile care contează cam puțin. Știți și voi, telefoane în metrou, telefoane la masă, telefoane pe drum, telefoane în canapea, telefoane peste tot. Oameni prezenți din ce în ce mai puțin.

Și atunci, se pierde și conexiunea dintre ei. Așa că, luați un tren dacă simțiți nevoia. Sau închideți telefonul când stați pe canapea. Doar nu uitați să fiți prezenti. Și cu voi și cu cei de lângă.