O să spun de la început că acest articol nu este dedicat în vreun fel criticii, ci își propune două lucruri esențiale: să spună o poveste reală și să susțină campania împotriva violenței sexuale. E vorba de un exemplu concret, din care cineva poate învăța sau pe care îl poate acuza. E simplu, fără atacuri dure și are obiective clare.

Astăzi, îi spuneam Adrianei că articolul pe care l-a scris e foarte bun și că lumea ar fi mai bună și ea dacă ar exista curajul de a vorbi despre lucrurile de acest gen și nu ne-am ascunde după deget la fiecare pas, încadrând subiectele ca fiind TABU.

Îmi mențin părerea pentru că sunt două posibilități de a remedia o situație: a comunica și rezolva problema sau a acționa și rezolva problema. Însă, de cele mai multe ori, rezolvarea e una precară și ineficientă fără o bună comunicare, așa că, inevitabil, ajungem să ne folosim de amândouă. Devin indispensabile.  Așadar, să vorbim despre un caz concret și să vedem ce putem învăța din el.

Am o prietenă care acum aproximativ 6 ani a fost într-o situație mai puțin pericuolasă, însă vă las pe voi să decideți impactul emoțional produs. N-a fost o întâlnire întâmplătoare într-un parc, nici o înghesuială într-o mașină, într-o seară târzie, sub amenințări care-ți lasă fiori reci pe spate. A fost o obsesie care apărea mai în fiecare zi, indiferent de câte ori ai fi zis nu. Și această obsesie, cu chip de om, nu se mulțumea cu puțin, ci trăgea întruna să se apropie. De mâini, de șolduri, de față. Încerca să sărute cu forța și nu voia să îi dea drumul atunci când o vedea. Speria prin privire și prin insistență și ea nu mai dormea bine, decât spre dimineață. Adesea nu mai voia să iasă din casă, iar atunci când o făcea încerca să fie mereu însoțită, doar să evite astfel de confruntări.

Slăbiciune pentru că a tăcut? Slăbiciune pentru că nu acționat diferit? Slăbiciunea, dacă așa poate fi numită teama, mergea în multe direcții. Teamă pentru ea, teamă pentru el, teamă pentru ce spun cei din jur, teamă de a nu face rău chiar dacă ei i s-a făcut, teamă de a nu face din niște “mici” incidente, unul mai mare, care să doară înzecit. Teama asta nu a durat mult și din nu-uri repetate, obsesia a dispărut. Totul a trecut și rănile s-au închis pentru că erau minore.

Dar, ce se întâmplă cu cazurile în care obsesiile se consumă și lasă răni care nu se închid așa ușor? Cu stima de sine doborâtă la pământ și cu lipsa de încredere măcinată? Cu amintiri, cu imagini, cu flashback-uri și vise care rămân în subconștient? N-aș sti să răspund, dar pot să vă spun altceva. Agresiunea de orice fel asupra femeii doare și lasă semne. Unele de scurtă durată, altele permanente.  De unde știu? Pentru că acea prietenă sunt eu.

Nu a cui e vina e întrebarea principală, ci a cui e durerea, mai degrabă. Răspunsul cred că îl găsiți singuri.